ARTICOL: CONCURSUL DE ARHITECTURĂ ATUNCI ȘI ACUM

12 februarie 2020

Acest articol a fost scris de prof. dr. arch. Ana Maria Zahariade, Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, pentru revista Arhitectura, ediția printată dedicată temei Concursuri. Mulțumim pentru acceptul de a prelua integral conținutul articolului.

Toți îl admirăm pe Horia Creangă, marele modernist interbelic. Mai puțini ne gândim că poate nici nu am fi auzit de el dacă nu ar fi fost concursul din 1929 pentru palatul Societății ARO, concurs pe care l-a câștigat în fața a douăzeci și unu de arhitecți, dintre care unii cu palmares notabil. Atunci s-a lansat public Horia Creangă, nu numai pentru că proiectul a fost mediatizat în presa locală și descris in extenso și de revista pariziană L’Architecture (1), ci și pentru că „achizitorul”, Societatea ARO, a pus proiectul în practică, deschizându-i astfel arhitectului o carieră care l-a făcut exemplar pentru România interbelică, iar orașului dându-i șansa inaugurală a unei noi imagini, cea pe care o poartă încă uluitorul tronson modernist al bulevardului Brătianu. 

Concursul de arhitectură nu era o noutate în România, dar revista Căminul a prezentat imediat evenimentul ca „al doilea și cel mai mare și mai interesant concurs din toate punctele de vedere”, clădirea urmând „a se ridica pe colțul unde acum se găsește palatul garaj al marelui răposat Marghiloman” (2).Era, într-adevăr un moment de referință: nu numai societatea și imaginea arhitecturală a Bucureștiului se schimbau; odată cu orașul, se schimbau și pretențiile arhitecților.  Concursul era înțeles ca modalitatea cea mai profesională de selecție a unui proiect și a unui proiectant. Autorul articolului o spune în continuare (cu evident parti-pris pentru arhitectura modernă): „E pentru prima oară când putem felicita din inimă pe premiat, pe aceia care l-au premiat și pe aceia care au dat premiul. Am dori fierbinte ca acest concurs să deschidă drumul adevăratelor concursuri ale lumei noastre arhitectonice” (3).

De fapt, concursurile preocupau de mult timp întreaga breaslă, indiferent de orientarea stilistică și ideologică. Subiectul era frecvent și cu seriozitate dezbătut de revista Arhitectura, care continua astfel linia Analelor, unde era prezent încă de la sfârșitul secolului anterior (4). 

Pe de o parte, revista a publicat constant participările la diverse concursuri din România, analizând proiectele, uneori chiar foarte pe larg, și rapoartele juriilor. Pe de altă parte, făcea constant critici argumentate ale modurilor de organizare a diferitelor concursuri, ale temelor de concurs, prezentând juriile și ideile puse în discuție… Concursul de arhitectură nu era doar ocazia unor exerciții de proiectare pe teme reale, ori a unei selecții de proiecte și proiectanți, ci era și un prilej de reflecție profesională și un exercițiu de critică de arhitectură — într-un fel, concursul era văzut ca o lecție profesională pe care arhitecții păreau să o aprecieze și pentru care luptau. Nici nu e de mirare, pentru că arhitecții români activi înainte de război — acel grup de artiști pe care Julien Guadet îl numea în 1891 „o adevărată colonie artistică franceză”, (5), precum și urmașii lor interbelici — erau familiari cu ceea ce știau din Franța, de la Ecole des Beaux-Arts, unde toate proiectele se numeau concours și aveau alura unui concurs cu premii (médailles). Iar în Franța și în alte țări europene, întrecerea între arhitecți era calea de a obține cele mai bune proiecte pentru lucrările importante.

De altfel, reiese din paginile revistei că, în pofida diverselor nemulțumiri, concursul era destul de bine instalat în România: atât statul/administrațiile, cât și promotorii privați organizau concursuri de soluții pentru investițiile mai importante, dintre care unele știm sigur că au fost construite. Concursul era o practică de atribuire pe care arhitecții o considerau normală și penalizau critic abaterile. Aproape în fiecare număr al revistei apăreau informații despre diverse concursuri; și sigur nu sunt toate (6).  

Argumentele susținute de Societatea Arhitecților prin revistă erau clare: (1) numai prin concurs se pot obține cele mai bune răspunsuri la diversele necesități urbane și arhitecturale; (2) numai prin concursuri deschise se poate asigura accesul tinerilor arhitecți valoroși la comenzile importante; (3) prin concursuri se poate produce emulație profesională și stimula creativitatea; (4) calitatea organizării unui concurs (temă, regulament, componența juriului și corectitudinea procedurii) este condiția unei participări de calitate.

Remarcabilele critici pe care le putem citi în revistă aveau o orientare la fel de clară: breasla dorea concursuri mai multe și mai bine făcute. Și nu erau vorbe goale, pentru că revista ne ține la curent cu demersurile pentru a obliga prin lege atribuirea proiectării pentru investițiile importante numai prin concurs. Problema acestor demersuri se pune încă de la primul Congres al Arhitecților Români, din 1916 (7), pentru ca, în 1942, să putem citi proiectul de lege trimis Ministrului Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, prin care „încredințarea lucrărilor peste o anumită sumă se poate face numai arhitecților selecționați pe bază de concurs”. Cele (numai) paisprezece articole ale proiectului propuneau aceste praguri valorice nuanțate după grade de importanță teritorial-administrativă și prevedeau asigurarea calității documentației de concurs (temă și regulament) prin controlul profesional al Colegiului Arhitecților din România (8).

                                                                                                                                                              ***

Aici s-au oprit însă demersurile lor. Timpurile în care arhitecții erau toți angajați ai statului în institutele de proiectare, le-au fracturat și continuitatea, și sensul. De altfel, concursurile — pentru că s-au organizat totuși concursuri — nici nu mai puteau să reprezinte proceduri de încredințare a proiectelor, atâta vreme cât investiția (exclusiv publică) urma altă logică de atribuire, fie prin planificarea centralizată, fie urmând căi oculte, regizate de aparatul de partid.

În paginile revistei Arhitectura de după 1952, am găsit 81 de informații despre concursuri, dintre care șapte despre concursuri de fotografii, grafică, acuarele și studențești, iar 24 despre concursuri internaționale (câteva cu participări românești). Restul de 49, cu teme variate, de la proiecte tip (mai ales în anii 1950) la concursuri de sistematizare (destul de multe în anii 1960 și începutul anilor 1970), au reprezentat, de fapt, doar exerciții de proiectare, supape de creativitate și de recunoaștere valorică informală, îmbrățișate cu plăcere de arhitecți, dar fără altă miză — câștigarea unui concurs nu însemna și proiectul de execuție al lucrării. Din câte știu în afara unei necesare cercetări mai atente, numai vreo două au fost urmate de realizarea proiectului câștigător. În schimb, se știu cazuri flagrante în care nu s-a urmat calea deschisă prin concurs (9). 

Concursul nu mai garanta nimic, nici proiectul, nici dreptul de autor, care oricum dispăruse pentru arhitecți. Mă întreb chiar de ce se organizau și cum se ajungea la hotărârea de a face un concurs? Dar aceasta este o cercetare care trebuie făcută cu dublu sens — de restituție istorica și de igienă morală. 

Marea miză a unui concurs, cea dintotdeauna, anume câștigarea pe baze profesionale a comenzii de proiectare, dispăruse sub noua organizare a investiției și a practicii profesionale sub comunism, așa cum însăși instituția concursului intră după 1977 sub semnul simulacrului, odată cu distructiva șaradă din jurul noului centru civic al Bucureștiului și a Casei Poporului.

Aceasta rămâne miza cel mai greu de recuperat azi pentru „instituția” concursului de arhitectură; acesta este sensul său cel mai important pentru viitorul a ceea ce numim prea uscat „mediul nostru construit”; până la urmă, e vorba de viața noastră de zi cu zi. Spre această miză s-au orientat toate concursurile care s-au organizat din 1990 până astăzi de către UAR și OAR.

***

Spre această țintă se îndreaptă și întreaga practică internațională — așa cum a reieșit din două recente întâlniri pe tema concursurilor ale Consiliului European al Arhitecților (ACE) și Uniunii Internaționale a Arhitecților (UIA), la care am avut șansa să particip în acest octombrie (10). 

Ținta este atinsă de unele țări (de obicei, cele în care concursul era deja o obișnuință bine înrădăcinată, dar și câteva în care comunismul o fracturase, cum ar fi Polonia); spre atingerea ei încă se luptă organizațiile profesionale din multe alte țări (printre care și România). Până la urmă, deși a fost supus dubiilor și criticii în diverse părți, deși nu toate rezultatele concursurilor s-au dovedit la fel de durabile, deși liberalismul economic a încercat să înlocuiască concursul cu practica Design&Build (practică față de care asociațiile profesionale protestează), deși în diverse țări s-a înmulțit obiceiul concursurilor cu invitați (practică mai comodă pentru achizitori, dar neîncurajată de asociațiile profesionale ca împiedicând larga emulație), concursul de soluții s-a dovedit a fi calea cea mai sigură pentru a obține un răspuns arhitectural de calitate, validat de un juriu de specialiști, așa cum concursul deschis s-a dovedit mijlocul cel mai profesional de da șanse de afirmare tinerilor arhitecți.

Pentru ambele deziderate s-au obținut rezultate notabile (11). Iar condiția sine qua non pentru a le obține este buna pregătire și organizare a concursurilor. De aceea, organizațiile internaționale (UIA, UNESCO, ACE) au redactat standarde care să asigure calitatea și echitatea lor (12) Aceste documente recomandă sintetic principiile pe care profesia le promovează urmărind fără echivoc atât interesele arhitecților, cât și ale promotorului. Ele au devenit instrumente de măsură ale echității unui concurs, pe care organizațiile profesionale le adaptează reglementărilor naționale. 

Concursul este definit azi, peste tot în lume, ca „o procedură de achiziție a serviciilor de proiectare”. Sub această formulare, și-a pierdut, poate, ceva din panașul romantic. Dar nu și-a pierdut deloc sensul. De aceea, lupta arhitecților de pe toate continentele este introducerea concursului în politicile și strategiile naționale de arhitectură, și recomandarea lui pentru investițiile importante.

                                                                                                                                                              ***

Dacă, în discursul internațional contemporan, esența concursului este tot cea pusă în cuvinte de arhitecții români înainte de război, unde ne găsim noi, arhitecții români de astăzi, în acest context?

Am putea crede că am re-ajuns în momentul din 1942.

Din păcate, nu cred că am ajuns acolo încă!

Paradoxal pentru suflul de recuperare al profesiei noastre de după 1989, organizarea concursurilor nu a avut un reviriment spectaculos. Motivele sunt multe, unele obiective, altele ținând de stranii subiectivități și de atonie. Înșirui câteva dintre acestea, așa cum m-am lovit de ele în acești șase ani de când, prin forța activității obștești pe care mi-am asumat-o, mă ocup de concursuri la OAR (13).

Trec peste faptul că investiția publică este foarte redusă în continuare. Atunci când aceasta există, puține autorități înțeleg de ce să-și bată capul cu un concurs în loc să atribuie proiectarea prin licitație, Design & Build, sau chiar pe căi oculte — din acest din urmă punct de vedere, oricât de complicată ar fi, Legea Achizițiilor (98/2016) este un pas înainte, deși nu impune concursul, dar îl acceptă ca alternativă recomandată pentru domeniul arhitecturii și urbanismului. Când se decid, nu înțeleg de ce organizarea unui concurs costă, de ce trebuie mai mult timp decât pentru o licitație și, cu atât mai puțin înțeleg de ce trebuie bani de premii, de ce trebuie respectată decizia juriului profesionist, de ce trebuie respectat dreptul de autor al concurenților (de ce nu pot lua și pune împreună câte o bucățică din fiecare proiect), de ce trebuie să aibă prevăzuți banii pentru viitoarea proiectare (pe care oricum o consideră prea scumpă) și multe altele despre care ar trebui discutat pe larg.

Dacă pot înțelege că orice birocrație are o mare inerție, mi-e mult mai greu să înțeleg că există arhitecți — în principiu, urmașii celor din 1942 — care nu vor concursuri pentru că le convin „alte căi” de atribuire și se tem de o confruntare profesională deschisă. Și la fel de greu mi-e să pricep de ce există confrați care subminează procedurile corecte de concurs din orgolii personale sau fără să înțeleagă câtă migală și asistență profesională și juridică cere organizarea unui concurs. Exemple există multe, așa cum există alții care contestă juridic evaluarea juriului de concurs, îngreunând astfel contractarea premiantului și riscând compromiterea achiziției (14).

Pentru toți aceștia, îl voi cita pe același Horia Creangă care, deși pierduse în fața Henriettei Gibory-Delavrancea în concursul pentru Institutul de Igienă, spunea: „Pătruns de spiritul arhitecturii sănătoase, statul va trebui, prin concursuri bine selecționate, să înalțe, cu oricâte jertfe materiale, cartiere întregi moderne, bazate pe regulile de simplitate artis­tică, […] căci numai astfel se va putea forma gustul marelui public” (15).

În aceste condiții de inerție (și chiar rea voință), rezultatele celor câteva concursuri împlinite trebuie salutate nu numai pentru valoarea în sine a realizărilor, ci și pentru că au putut fi duse la capăt. Numesc numai câteva: imobilul UAR din Piața Revoluției (primul concurs post 1989), sediul ARCUB, Turnul Pompierilor din Cluj (aproape de a fi dat în folosință) și întreaga serie de proiecte care se realizează în urma concursurilor promovate de Primăria Cluj-Napoca și de Consiliul Județean în ultimii patru ani (www.oar.archi/concursuri), Pavilionul României la expoziția de la Dubai, amenajarea pavilionului României de la Bienala de la Veneția etc. Sunt umbrite însă de eșecul marilor concursuri internaționale București 2000 (crucial pentru dezvoltarea capitalei), Piața Revoluției (al cărui singur rezultat a fost oprirea proiectului subteran pe care îl voia Primăria) sau Noul MNIR, toate organizate cu mari sacrificii și devenite șanse ratate din motive politice, orgolii stupide sau cine știe ce alte motive incomprehensibile.

Chiar dacă dinspre Cluj vine un suflu revigorant, aceasta nu înseamnă că „instituția concursului” s-a așezat în România. Suntem încă în urma situației interbelice. Am putea recupera. Dar numai cu condiția să o vrem cu responsabilitate și încredere.

A organiza un concurs a devenit azi mai complicat procedural, dar toate chestiunile „tehnice” se pot stăpâni — cu condiția să vrem să le stăpânim. Cu condiția să înțelegem toți — autorități și arhitecți — că, oricare ar fi obiectul concursului, nu ne putem juca nici cu banii publici (sau privați), nici cu viitorul orașelor noastre, nici cu drepturile de autor ale concurenților, nici cu timpul lor…

Îl reinvoc pe Horia Creangă. A devenit „marele modernist interbelic” pentru că Societatea ARO a înțeles ce valoare poate avea selecția făcută de un juriu profesionist și ce înseamnă respectarea acestei selecții atât pentru prestigiul ei, cât și pentru imaginea orașului — până la urmă pentru noi toți. Acesta este marele handicap pe care încă îl avem de recuperat — cu coerență, persuasiune și răbdare.

1) Revista L’Architecture 2/1930, Le nouvel immeuble de l’Assurance Roumaine et de l’Assurance Paysanne à Bucarest, pp. 39-44. Articolele despre concursul ARO se găsesc mai ales în Vestitorul Asiguratului. Singura revistă românească de arhitectură care a publicat despre concurs a fost Căminul. Nu era nici primul concurs de aici de care se auzea în străinătate. Cu totul întâmplător am găsit în arhiva muzeului Orsay, critica făcută în revista EBA primelor două premii pentru imobilul Bursei (Burcuș și Petculescu).

(2) R.U., Despre Ultimele concursuri și expoziții de arhitectură, Căminul 1/1929, p.17.

(3) Idem.

(4) Analele arhitecturei și ale artelor cu care se leagă, 1/anul II/1891, pp. 1-7, publică concursul internațional pentru Camera Deputaților din decembrie 1890, concurs în urma căruia s-a fondat și Societatea Arhitecților Români, prima asociație profesională a arhitecților.

(5) Scrisoarea domnului Julien Guadet, idem., p.14.

(6) Spre exemplu, concursul ARO lipsește. Subiectul merită însă o cercetare serioasă.

(7) ARHITECTURA 2/1916, Secțiunea II: Importanța concursurilor publice în lucrările de arhitectură și regulamentarea lor, pp. 71-84.

(8) ARHITECTURA 1-2/1942, În jurul legiferării concursului public, p. 37.

(9) Nu aș menționa mai mult decât concursul pentru Teatrul Național din București, în care câștigători au fost Anton și Margareta Dâmboianu, iar proiectul a fost făcut de echipa Horia Maicu (după propriul proiect).

(10) Conferința privind Concursurile internaționale de soluții, organizată de UIA și ACE pe 25 octombrie 2019, la Sediul UNESCO, Paris ; Grupul de lucru ACE pentru Concursuri de solutii și Achizitii Publice.

(11) Dau doar câteva exemple de concursuri deschise : Biblioteca din Alexandria (care a lansat atelierul Snøhetta, necunoscut până atunci), Centre Pompidou (moment de lansare a încă tinerilor Piano și Rogers), La Grande Arche (care l-a făcut cunoscut pe Otto von Spreckelsen), Marele Muzeu al Egiptului (care a confirmat tânărul atelier Henegan Peng) etc. De altfel, majoritatea concursurilor mari au fost deschise; adaug, tot din memorie, de la vechi, precum Cupola Domului din Florența, Casa Albă, Palatul Parlamentului din Londra, Opera din Paris etc., la moderne, precum Opera din Sydney, Potsdamer Platz, Filarmonica din Paris…

(12) UIA Guide for International Competitions in Architecture and Town Planning, 2017, pe baza Prevederilor internaţionale pentru concursuri de arhitectură și urbanism adoptate în Conferinţa Generală UNESCO din 1956, revizuite în 27 noiembrie 1978.

(13) Este o activitate care a fost începută de arhitecta Monica Lotreanu și care este continuată în interiorul OAR de arhitecta Mirona Crăciun.

(14) În Regulamentul oricărui concurs, la care concurentul achiesează prin participare, se spune că numai elementele procedurale se pot contesta; de altfel, acest lucru este susținut atât de jurisprudența națională cât și de cea internațională.

(15) Răspunsul domnului arhitect  Horia Creangă [la ancheta iniţiată de redacţia revistei printre personalităţi proeminente ale artei românești din anii 1930], în Arta si Omul, III, 1935, nr. 19-22, pp. 333-337.