ACE TALK: de vorbă cu arh. Dikkie Scipio

6 min citire
Share:
FacebookLinkedInCopy Link

13 noiembrie 2020

În urmă cu câteva săptămâni, ACE a discutat cu Dikkie Scipio despre Europa, impactul Covid-19, un nou model de „Sat Urban”, patrimoniul construit și provocările pentru femeile din arhitectură.

Dikkie Scipio este arhitectă, constructoare, proiectantă, scriitoare și parteneră fondatoare a KAAN Architecten. Din martie 2019, predă design arhitectural la Universitatea de Științe Aplicate din Munster. Este membră a consiliului de administrație al Fundației Fleur Groenendijkb, care își propune să motiveze tinerii, viitori profesioniști, pentru formarea și dezvoltarea educațională în domeniul arhitecturii. Mai multe informații despre ea puteți citi aici.

ACE: Criza COVID-19 a înmulțit întrebările legate de planificarea urbană și problemele climatice. În ochii dumneavoastră, cum vor regândi arhitecții orașele și cum vor reinventa spațiile? De unde va veni inovația în arhitectură în continuare?

Dikkie Scipio: Acestea sunt întrebări-cheie ale timpului nostru. Ce face COVID-19? Evidențiază și accelerează principalele teme din societate care erau deja puternic prezente, dar care nu trecuseră încă de bariera economică. Orașele mari sunt dense. Tinerii care intră pe piața imobiliară după ce termină studiile trebuie să concureze cu persoanele mai în vârstă care au decis să-și schimbe casele mai mari din suburbii și din zonele rurale pentru confortul, asistența medicală și programul cultural al orașelor.

Între timp, familiile tinere nu pot părăsi orașul din cauza absenței școlilor, a sportului, a asistenței medicale și a furnizorilor de alimente de bază – facilități care au fost victime în economiile din zonele rurale în ultimele decenii. Având în vedere situația actuală, este timpul să reinstalăm aceste facilități, astfel încât familiile tinere să poată alege să meargă și să locuiască în locuri unde își pot permite case mai mari.

În același timp, în orașe, mulți profesioniști se izolează, trăiesc și lucrează singuri în casele lor. Trebuie să dezvoltăm noi tipologii de locuințe pentru orașe, în care oamenii să poată trăi și lucra împreună fără a-și pierde intimitatea și independența.

Cu toții lucrăm din greu pentru a obține un echilibru adecvat al consumului de energie. Asta depășește nevoia noastră de combustibil în sine, încorporând și regândirea modului în care ne place să ne cheltuim energia personală. Inovațiile vor merge mână în mână cu acceptarea și înțelegerea întreținerii – a corpurilor noastre, a mediului nostru social, natural și construit.

(…) ACE: Care sunt cele mai mari provocări pentru femei în arhitectură?

Dikkie Scipio: Mereu ezit să răspund la această întrebare. Femeile sunt la fel de capabile să fie arhitecte ca oricare altă ființă umană, iar o astfel de întrebare dă impresia că ne îndoim de asta. Îmi iau foarte în serios rolul de femeie arhitect, învățând femeile tinere să nu accepte niciodată astfel de obstacole ca pe un dat.

Desigur, nu sunt oarbă la realitatea că avem mai puține femei în fruntea birourilor de arhitectură și, de altfel, în majoritatea profesiilor. Și da, unii m-au confundat adesea cu o secretară, în loc de președintă sau key speaker la o reuniune. Da, unii s-au adresat asistenților mei de sex masculin pe șantierele de construcție ca și cum ar fi arhitecții care conduceau echipa.

Chiar și după întâlnirile la care am fost prezentă, primesc uneori e-mailuri adresate Domnului Dikkie Scipio. Presupunerea că arhitecții (sau în funcțiile de conducere din alte profesii) sunt probabil bărbați este făcută atât de femei, cât și de bărbați. Noi, femeile, nu trebuie să mai gândim așa.

Avem, totuși, o decizie binecuvântată și împovărătoare de luat în viață, care nu are nimic de-a face cu profesia, ci cu un fapt al naturii, și anume aceea de a avea copii. Multe femei iau decizia, în mod voluntar sau nu, să nu lucreze în timpul sarcinii și în primii ani ai copiilor. Este o alegere onorabilă și trebuie să respectăm acest lucru.

Alte femei combină faptul de a avea copii cu cariera profesională, ceea ce, pot depune mărturie, este un lucru cu adevărat greu. Trebuie să acceptăm că, după ce ne-am decis să facem copii, ne confruntăm cu ani, în practică, în care rămânem în spatele colegilor noștri bărbați. Este doar un fapt și nu ceva care ar trebui să ne frământe. Multe femei nu sunt suficient de curajoase ca să facă față acestui lucru. Nici eu nu eram când eram tânără.

Putem spune în continuare că nu este corect, dar nici bărbații nu pot decide să poarte o sarcină chiar dacă ar fi vrut. Cu câteva generații în urmă, ar fi fost aproape imposibil să ajungem din urmă bărbații, dar în zilele noastre trăim mai mult, mult mai sănătoși, deci ce contează dacă femeile ajung pe o poziție în carieră puțin mai târziu? Ca femei, trebuie să începem să vedem posibilitățile în locul obstacolelor. Suntem puternice și putem face orice ne-am propus.

(…) ACE: Care sunt tendințele actuale, după dumneavoastră?

Dikkie Scipio: De câțiva ani, tinerii sunt mult mai implicați în subiecte sociale – diversitate, incluziune, conectivitate, durabilitate și natură. Bănuiesc că teme precum coerența socială, echilibrul dintre viața profesională și viața personală, oraș vs. mediul rural vor fi adăugate acestui spectru din cauza pandemiei.

În cercetarea mea de la Universitatea Munster, lucrăm și pe teme precum dezvoltarea de noi tipologii de locuințe. Sunt fericită că studenții dezvoltă o atitudine critică față de ceea ce este considerat mainstream, chiar și atunci când acest lucru privește arhitectura celebrată.

ACE: Ce sfat aveți pentru tinerii arhitecți?

Dikkie Scipio: Tânăra generație are o înțelegere complet diferită a spațiului 3D. Videoclipurile, jocurile, realitatea augmentată, accesul ușor și schimbul de cunoștințe prin internet le oferă un avantaj imens în modelare, crearea de forme și imagine. O formă sau construcție nu mai este o compoziție de desene 2D sau, în cel mai bun caz, o perspectivă. Modelele 3D din jocuri seamănă cu o experiență aproape reală.

Nu reușesc la fel de bine familiaritatea cu experiențe corporale simple care se referă la spațiu, formă și materialitate, cu simțurile care miros și simt căldura, umiditatea, structura, greutatea, densitatea materialelor și a spațiilor, simțurile care înțeleg sursa, ordonarea, timpul, durata și descompunerea. Acestea nu mai fac parte din cunoștințele de bază. Experiențele simple ale corpului, în care au avut încredere generații de oameni, devin o raritate. Ceea ce ar putea părea evident, nu este.

Percepția materialelor de către tineri este adesea legată de o învelire sau placare digitală, deconectată de la specificațiile materialelor și spațiilor. Acest lucru poate face o imagine frumoasă, dar este încă departe de arhitectura reală. Mediul digital a devenit o entitate arhitecturală de sine stătătoare și, deși istoric legat, este total deconectat de la viața reală și nu o mai reprezintă.

Proiectarea noii lumi arhitecturale digitale poate fi interesantă și anticipez că mulți tineri arhitecți își vor găsi o ocupație în domeniul. Totuși, lumea obișnuită de zi cu zi are încă nevoie de o arhitectură făcută de arhitecți care sunt familiarizați cu frigul pietrei naturale sau cu mirosul pielii.

Deci sfatul meu adresat tinerilor arhitecți este să simțiți, să atingeți, să mirosiți, să testați cât mai multe materiale posibil. Să simțiți, să atingeți, să mirosiți, să testați cât mai multe spații ce pot fi accesate. Nu numai că asta vă va ajuta să înțelegeți mai bine arhitectura, dar vă va îmbogăți și va oferi o înțelegere mai profundă a calității.

Interviul integral este disponibil aici.