101 – AA1001 – Mîndru Cosmin Mihai

Autor principal: arh. Mîndru Cosmin Mihai
Coautori: arh. Gheorghe Paula-Elena, arh. drd. Barat Alexandru, arh. Bolog Adrian, urb. Gheorghiu Beatrice

Juriul a apreciat conceptul prin care se propune reactivarea simbolică a elementelor istorice dispărute printr-un gest de reconciliere între etape istorice discontinue, cu scopul de a oferi identitate și coerență în spațiul central al orașului. Linia de forță propusă reușește într-o oarecare măsură să ofere o identitate aparte, legând între ele diverse elemente funcționale istorice reabilitate și unele noi cu rolul de a activa spațiul public central. – aprecierea Juriului.

PLANȘA 1/2

Epoca comunistă a proiectat Bacăul după o viziune a monumentalului: un centru grandios, dar rece, unde identitatea străzilor și ritmul uman al orașului erau uniformizate sub rigurozitatea geometriei și a ambiției ideologice, scara umană ștearsă sub presiunea sistematizării, iar structurile modernă și pre-modernă ale orașului fragmentate. Aici, centrul „care nu a mai fost” rămâne un teritoriu viu, dar invizibil: un palimpsest de gesturi urbane, unde trecutul coexistă cu prezentul adaptat. Traseele pietonale neoficiale și colțurile animate de activități spontane reiau, fragmentar, ritmul și identitatea colectivă a centrului pierdut.

Conceptul propune reactivarea simbolică a acestui teritoriu pierdut, oferind  o continuitate între memoria vizibilă și cea invizibilă a orașului. Intervenția devine un gest de reconciliere între epoci, o extragere a memoriei din uitare, care readuce identitate, coerență și profunzime spațiului central.

Intervenția reatribuie centrul orașului locuitorilor, readucându-l la scara umană și revitalizând spațiile pietonale: Piața Centrală și zona Vivariului se transformă într-un spațiu public animat, iar fosta Piață Florescu devine pietonală și conectată la Pasajul Revoluției. Animarea spațiilor devine un gest subtil de memorie și coerență urbană, care transformă centrul dintr-un simplu vid rezultat în urma demolărilor, într-un teritoriu cu sens, profunzime istorică și vitalitate cotidiană. Spațiul redobândește scara umană, ritmul și orientarea pierdute, invitând locuitorii să-l parcurgă, să-l redescopere și să-l locuiască.

Străzile principale ale Bacăului istoric, Strada Centrală și Strada Mare, își regăsesc rostul de odinioară. În orașul premodern aceste artere comerciale erau nu doar drumuri de tranzit, ci adevărate nervuri ale vieții urbane, în care meșteșugul, comerțul și întâlnirile sociale țeseau ritmul cotidian. Prin eliberarea lor de numărul mare de parcări, introducerea unor insule de vegetație și lărgirea spațiilor pietonale, în defavoarea circulației auto, arterele își recâștigă vocația pierdută: devin locuri de întâlnire, de parcurgere și de dialog, unde memoria trecutului și ritmul cotidian se întrepătrund, redând centrului pulsul său autentic și scara umană. Totodată, această intervenție reconectează fărâme din trecutul orașului premodern: biserica Sf. Nicolae și fosta Școală de fete nr. 2 (astăzi Vivariul), ambele monumente istorice, sunt readuse în relație firească cu fosta Piață Florescu și cu Piața Centrală, situată pe locul vechii piețe istorice. Această reconectare restituie continuitatea unui țesut urban fragmentat, iar centrul orașului capătă din nou sens, memorie și profunzime.

La nivel macro teritorial, spațiul public este redat la o dimensiune umană prin alcătuirea unui sistem coerent de parcuri și zone verzi care structurează țesutul urban și creează o rețea de locuri de întâlnire, relaxare și mișcare.

Rețeaua se articulează în jurul unor parcuri principale – Parcul Cancicov, Parcul Catedralei și Insula de Agrement – care funcționează ca repere majore în peisajul urban și ca nuclee ale vieții comunitare. Acestea sunt completate de o serie de parcuri și spații verzi secundare, precum Parcul Divertis și zona adiacentă Sălii de Atletism, Parcul de sport și agrement din proximitatea stadionului, Scuarul de la „Ciupercuțe”, Parcul Vasile Alecsandri, Parcul George Bacovia, „Pătrățelul”, Pasajul Revoluției și parcul din spatele Teatrului Bacovia, până la actualul Parc al Trandafirilor.

Împreună, aceste spații formează o rețea verde continuă, legată prin axe de promenadă și mobilitate alternativă, rezultate din reducerea capacității carosabile auto și transformarea străzilor în coridoare pietonale și ciclabile. Prin această strategie, se urmărește maximizarea zonelor de promenadă verde, favorizând mersul pe jos, deplasarea sustenabilă și apropierea dintre oameni și natură în interiorul orașului.

PLANȘA 2/2

În urma intervențiilor din perioada comunistă, centrul orașului pre-modern s-a redefinit nu ca expresie a unei continuități urbane, ci ca rezultat al unui vid generat de demolări, devenind un spațiu rezidual, născut din ruptura violentă a țesutului istoric, ce păstrează ecourile străzilor și clădirilor dispărute, suprapuse peste geometria rigidă a unui Centru Civic uniform. Principala mărturie arhitecturală păstrată din zonă este Teatrul Licurici – un reper fragil, dar esențial, al memoriei orașului. Astfel, arealul se simte ca un palimpsest: straturi de trecut, prezent și utopie coexistă, provocând ochiul să caute ritm și sens.

Propunerea pornește de la dorința de a restitui simbolic traseul fostei străzi Regele Ferdinand, odinioară un spațiu al vieții urbane cotidiene și al identității colective. Într-un context dominat de uniformitate și de pierderea legăturii cu istoria locului, intervenția aduce în prim-plan un gest de memorie urbană, prin reconstituirea parcursului străzii  istorice în textura actuală a zonei centrale.

Această „stradă absentă” este asumată ca o rană deschisă în țesutul orașului — o cicatrice vizibilă, care vorbește atât despre pierdere, cât și despre continuitate. Prin tratarea diferită a pavajului și marcată de arbori care se diferențiază prin coloritul florilor, traseul străzii devine o urmă materială a ceea ce a fost distrus, o axă istorică care taie parcul actual și invită la reflecție asupra trecutului și identității urbane. Marcarea traseului fostei străzi reintroduce în structura actuală o axă de orientare și semnificație, care readuce scara umană, direcția și coerența spațială. Astfel, centrul nu mai este perceput ca un vid rezultat al demolărilor, ci ca un spațiu cu sens și profunzime istorică.

Acest traseu al memoriei colective devine elementul structurant al întregii amenajări, o axă care organizează și dă coerență spațiului, de-a lungul căreia sunt propuse activități complementare în relație directă cu fostul Teatru Licurici, care devine astfel un pol activ al noii configurații urbane.

Activitățile complementare prezintă un amfiteatru în aer liber, spații de joacă, zone de loisir, un centru comunitar, spații dedicate activităților educative, zone de expunere și instalații urbane.

Proiectul nu caută să reconstruiască, ci să reactiveze conștiința locului, oferind orașului un instrument narativ, un spațiu al memoriei colective și totodată o scenă pentru viața cotidiană de astăzi, o nouă formă de reconciliere între trecut și prezent.