116 – ZA1001 – Marius Indrei, Radu-Mihai Măldărescu

Autori principali: Marius Indrei, Radu-Mihai Măldărescu

Imaginile distincte și suprapuse specifice orașului post-socialist sunt conștientizate ca părți divergente ce pot fi unificate prin intermediul unei mase vegetale. Această structură de vegetație organizează activități și camere urbane diverse, proiectând o intenție clară pentru conturarea unei identități particulare a orașului. – aprecierea Juriului.

DRAGA MEA, UTOPIE!

Bacăul, asemenea multor centre industriale din România, a trecut printr-un proces accentuat de destructurare în urma demolărilor masive din perioada comunistă, menite să facă loc marilor ansambluri colective și noilor centre civice. Astăzi, orașul se prezintă sub forma unui teritoriu caracterizat de imagini distincte suprapuse, o realitate fragmentată în care părțile nu reușesc să compună un întreg. Pe de o parte, fragmente din țesutul istoric al orașului supraviețuiesc dincolo de cortinele ansamblurilor colective, iar pe de altă parte, vechile artefactele (Vivariul, Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae, Teatrul Licurici) plutesc în spațiul public al orașului, lipsite de contextul fizic din care s-au născut odată. În același timp, insulele verzi existente, precum Parcul Trandafirilor sau Parcul Catedralei, sunt subdimensionate față de scara urbană actuală și total trunchiate datorită vechilor sistematizări urbane. La acestea se adaugă și intervențiile recente, precum Catedrala Înălțarea Domnului care se raportează mai degrabă la peisajul extins al orașului, contribuind la o imagine și mai contrastantă a centrului.

ORAȘ COMUN

Această lectură fragmentară a generat nevoia unui gest capabil să reunească aceste piese disparate într-o viziune comună. Observând toate aceste frânturi urbane, am înțeles că tocmai țesutul care supraviețuiește dincolo de blocuri rămâne cea mai închegată structură a orașului. În contrast, centrul civic rezultat în urma sistematizărilor pare lipsit de fond, obiectele alunecă unul într-altul și ajung să plutească într-un spațiu urban excesiv, fără ca ceva să le aducă împreună. Țesutul istoric care încă supraviețuiește dincolo de ansamblurile colective, dă impresia unui mare covor sau mai degrabă a unor covoare care se întrepătrund reciproc, fiecare cu propriile sale particularități și direcții de dezvoltare. Parcelarul orientat în adâncime, grădinile distincte, măsura caselor, redau imaginea unei țesături. De aici s-a născut ideea recuperării obiectelor care plutesc prin intermediul unei structuri vegetale cu scopul de a le conține, de a le aduce împreună cu orașul.

ORAȘUL DE SUS

În același timp, trebuie spus că marile ansambluri colective au fost proiectate, în logica epocii, astfel încât să ascundă vechiul oraș, motiv pentru care s-au produs rupturi spațiale. De asemenea, clădirile au fost concepute pentru a avea o fațadă „principală”, atent compusă și o fațadă „rezultată”, tratată automat, fără grijă pentru spațiul din spate pe care încerca să-l delimiteze. În aceste zone secundare, parterul public lipsește cu desăvârșire, iar relația cu celelalte spații ale orașului a fost întreruptă. Așadar, prin pătrunderea covoarelor vegetale până la limitele acestor ansambluri, cerem deschiderea lor în ambele direcții. Propunem realizarea unui planșeu vegetal, asemenea unei dale urbane continue, contopind țesutul firesc la orașului vechi cu noile ansambluri dar și cu construcțiile recente. Este, în esență, o tranziție de la hortus conclusus la hortus apertus: de la spațiul închis, fragmentat și orientat unilateral, la spațiul deschis, permeabil, comun, în care vegetația, traseele și activitățile circulă liber și recompun fondul pierdut al orașului.

În timpul procesului de lucru, ne-am întors adesea către fenomene punctuale care vorbesc despre aceeași sărăcire a mediului urban produsă de demolările masive. Un exemplu elocvent este cel al grădinilor comunitare din Drumul Taberei, unde locuitorii au reușit, prin gesturi modeste dar persistente, să transforme terenuri reziduale în adevărate covoare vegetale urbane. Acolo, „descriu nevoile și practicile de gospodărire ale locuitorilor, manifestate prin proiectarea și bricolarea unui mic parc plin de elemente vegetale, dar și de mobilier destinat petrecerii timpului liber […]. Acestea sunt prezentate ca forme de domesticire prin îngrijire a unor teritorii reziduale, populate cu resturi de moloz și parțial neamenajate.” (A. Axinte, C. Rafanell, B. Iancu, Grădinile comunitare din Drumul Taberei I-București, 2022).

DEODATĂ, CAMERA!

Astfel, propunerea noastră a început să integreze aceste atribute care ne-au atras atenția încă de la început. Proiectul ia forma unor grădini comunitare extinse, un parc construit din straturi vegetale succesive, în care rândurile de arbori noi se împletesc cu vegetația existentă. Scopul este acela de a lega vizual și funcțional cele trei limite majore ale sitului, astăzi percepute ca niște crevase între ansamblurile colective din nord, sud și est. Prin apropierea covorului vegetal de stradă și prin continuitatea arborilor, aceste rupturi sunt estompate, iar teritoriul capătă o coerență pe care astăzi o resimțim doar în țesutul situat dincolo de blocuri. Pentru obiectele orașului văduvite de context; fie ele construcții recente, fie fragmente rămase din vechiul țesut istoric, precum Teatrul Licurici sau Catedrala, proiectul propune un alt mod de a lucra cu ele. În locul organizării compoziționale specifice orașelor occidentale, cu piețe centrale și axe care orientează privirea asupra unui obiect/punct de interes, alegem logica descoperirii spontane. La scara acestui teritoriu, actul de a găsi un artefact devine mai prețios și mai impresionant decât o perspectivă atent regizată. Este, de altfel, un mod mai firesc de a privi aceste obiecte, întocmai ca în țesutul vernacular de dincolo de blocuri, unde clădirile se remarcă prin prezență, măsură și așezare, nu printr-o dispunere scenografică a lor. Viziunea proiectului nu urmărește realizarea unui parc în sensul convențional al cuvântului, ci crearea unui suport pentru ecosisteme distincte, capabile să se nască și să se extindă firesc în interiorul orașului.

ORAȘUL DE JOS

Covoarele vegetale propuse, împreună cu plantațiile strategice de arbori locali, sunt gândite astfel încât să atragă și să încurajeze prezența faunei urbane. În loc să genereze o insulă verde izolată, adică un model care descurajează biodiversitatea, proiectul ia forma unei structuri întinse, o pădure urbană împodobită cu obiecte. Atunci când i se oferă continuitate și spațiu, fauna începe să se reîntoarcă, să circule și să conviețuiască firesc cu comunitatea. Covoarele sunt articulate și prin diferențe de atmosferă, determinate de speciile de arbori specifice fiecărei zone. Unele porțiuni devin mai calde sau mai reci, mai luminoase sau mai umbroase, în funcție de caracteristicile vegetației. Ne imaginăm toamna ca un moment privilegiat al acestui peisaj: frunzișurile căzute conturează limite instabile, vântul și mișcarea oamenilor reconfigurează contururile, iar granițele dintre zone devin fluide. Anumite fragmente ale covorului se pretează întâlnirilor publice, altele capătă o intimitate domestică, iar altele se retrag înspre o atmosferă de introspecție. În apropierea locuințelor colective, accentul este pus pe tonuri calde și esențe olfactive plăcute. Aliniamentele de tei argintiu (Tilia tomentosa) și carpen (Carpinus betulus) stimulează apariția unui peisaj sonor alimentat de păsări mici cu cântec melodios (vrăbii, cinteze, măcălendri), aducând o dimensiune domestică acestor spații. Inima parcului, reprezentată de axul principal ce se deschide către absida bisericii, este conturată de o perdea perimetrală de carpeni (Carpinus betulus) și cireși sălbatici (Prunus avium). Cromatica roz-albicioasă a cireșilor, întrepătrunsă de verdele mat al carpenilor, creează o atmosferă colocvială, deschisă. Fauna asociată unui astfel de loc este reprezentată de arici, grauri, mierle, sturzi, albine și fluturi, toate generând un fundal sonor melodios, aproape imitativ, potrivit unei spațiu de tipul unei agore. Zona teatrului propune un covor alternant de tei argintii (Tilia tomentosa), cireși sălbatici (Prunus avium) și carpeni (Carpinus betulus). Aici nu urmărim o singură identitate sonoră, ci o diversitate cromatică și olfactivă.

BORNE URBANE

Marginea imediată a teatrului găzduiește o serie de camere urbane, spații pentru activități sportive, întâlniri domestice spontane, ateliere cu școala sau evenimente asociate teatrului. Fațada scurtă a clădirii devine un loc dedicat proiecțiilor de film în serile blânde. În apropierea pistei de alergat, prezența structurilor hidrografice, fântâni arteziene existente, cișmele, fântâni pentru păsări, coloane de apă, construiește o zonă umedă cu rol dublu. Pe de o parte, sprijină ritmul cotidian al alergătorilor, oferind răcorire și hidratare în zilele toride; pe de altă parte, generează condiții ideale pentru biodiversitate. Aici poate să se ivească, în absența oamenilor, o veveriță venită să se adape; păsări care se spală în apa acumulată; sau specii din apropierea râului care găsesc un microhabitat familiar. Dincolo de considerarea faunei și florei locale drept catalizator, propunem o serie de obiecte menite să completeze și să susțină activitățile zilnice specifice acestui nou teritoriu creat. Acestea includ corpuri de iluminat, fântâni, tomberoane, bănci, scări pentru culesul fructelor și chiar furnale pentru arderea controlată a frunzelor cu caracter aromatic (Monografia Drumul Taberei, 1973). Imaginea propusă urmărește combinarea mai multor materiale recuperate din construcții: cărămizi de diferite dimensiuni, cărămizi de beton, blocuri de BCA sau alte materiale similare. Astfel, noul teritoriu propus pentru centrul Bacăului se conturează ca o abordare cuprinzătoare, care se răspândește în oraș și oferă o coerență de ansamblu. Noua dotare cultural-comunitară ia forma unor camere și culoare naturale, cu rolul de a negocia sau reconsidera nevoia de a construi, permițând eliberarea unor spații în oraș pentru funcțiuni dedicate. Suplimentar, atât Teatrul Licurici cât și ansamblurile colective sunt propuse înspre a fi readuse la aspectul lor primar.