102 – AA1825 – STARH – ARHITECTURĂ, CONSTRUCȚII, DESIGN SRL

Autori principali: Florian Stanciu, Maria Iulia Stanciu

Coautori: Roberta Iulia Frumușelu, Eduard Dumitru Untaru, David Sebastian Mihai, Nela Andrieș, Adelina Marin, Andrei Dobriță, Tudor Stănilă

Colaboratori arhitectură: Cosmin O. Gălățianu, Alexandru Cristian Beșliu, Octavian Bîrsan, Cosmin Valentin Georgescu

Virtuțile Restului – Locul ca rest

Argumentul temei de concurs amintește de neajunsul locului „nebăgat în seamă” dar mai ales despre potențialul unui astfel intrat în conștiința locuitorilor orașului. Proiectul nostru încearcă să se fundamenteze așadar tocmai pe acest neajuns speculându-l ca o reală virtute a locului la care facem referire. Orizontul de lucru și substanța proiectului încearcă deci să potențeze locul uitat și abandonat, restul născut la marginea la care organizarea urbană, orașul propriu-zis, încetează.

Restul la care facem referirea este ceea ce lasă în afară gândirea carteziană, acel ceva ce nu poate fi ordonat, măsurat și sistematizat riguros spre a fi explicat și limpezit. Vorbim deci despre o aderență difuză la oraș a unui loc inexplicabil, aparent fragil, ce stă sub semnul sintagmei ubicue „și în rest nimic altceva”. Situația pe care încercăm să o descriem se referă în fapt la anomaliile ce însoțesc ca martori marile limpezire și griduri ordonatoare proprii creșterii unui oraș. Restul care rezistă în oraș este mărturia perplexității actului geometric în fața imperfectului,

Locul parcului „Bună Ziua” este unul nedeterminat, aflat în spate ca un zvon insignifiant, rămășițele unor margini fragmentare și difuze rămase înafară, uitate. Tocmai această uitare constituie, credem noi, bunul patrimonial latent subiacent acestui loc, acel ceva ce trebuie conservat. Proiectul caută așadar să cultive ceea ce este propriu acestui spate, intervalul suspendat între sistematizări și lotizări, anexa a ceva mai important ce se dorește a fi expus. Proiectul se întemeiază deci pe această calitate a  ceea ce nu trebuie văzut, anexa ca umbră, grădinile din spate și resturile de curți ale caselor. În mod paradoxal, totuși, tocmai acest ceva care este uitat, rămas ascuns, devine un depozitar difuz al memoriei.

Limita/granița din spate este totodată locul uitat și „abuzat” în sensul unei discrete lezări a proprietăților și a unei acaparării naturale a marginii pentru uzul personal – o tehnologie constructivă a improvizației cu curți adiacente și grădini de legume, depozite și ateliere, un elogiu al utilului exaltat, direct, necomplezent predispus la o irizare a granițelor acestuia cu parcul propriu-zis. Această situație de negociere de o parte și de alta a limitei descrie cadrul unui drept de folosință „ad usum” care crește către parc acaparându-l ingenios și într-o măsură potrivită locuirii cu rânduri de grădină și striuri alungite de viță de vie și livezi crescute firesc pe direcțiile limitelor dintre parcele. De cealaltă parte, intrările în parc, mai degrabă inaparente, sunt atent dozate și înaintează discret dincolo de margini palpând o vagă ordonare a ipotezei fragmentului de oraș încă neconstruit. Articulările, traversările, pragurile, bornele și supapele către oraș păstrează cu precauție pneuma prețioasă a restului din spatele lor. Marginea devine astfel o cusătură de culturi de toate felurile și traversări telescopate în profunzimea orașului, o țesere propriu-zisă de locuri și lucruri ca o consolidare și un elogiu adus hotarelor. Proiectul se sprijină, în fapt, pe o anume reverență pentru incompletitudine și fragilitate, nevoia unui altceva (vecinătatea) necesar celui de aici ca el să poată fi – masa din sufrageria casei este pentru că există ușa din spate, grădina cu poartă, sera-atelier, grădina din afară, din parc, și zidul de sprijin al versantului de care se sprijină uneltele, arbuștii de pe marginea drumului din pământ bătătorit, bicicleta, vița de vie, pergola, oglinda de apă a stăvilarului devenit artefact esențial al întemeierii noului loc, linia alunecoasă a Becașului și, simetric de cele mai multe ori, de partea cealaltă, o altă masă aflată într-o altă sufragerie, și tot așa. Proiectul este obligat să dezvăluie acest inextricabil al fragilului, al împletirilor și suprapunerilor, iradieri ale lucrurilor ca ustensile dinspre unele spre celelalte.

În final, ne găsim în situația unei încăpățânări de a persista a restului, o virtute dată poate tocmai de fragilitatea și adâncimea inexplicabilului din el (lipsa de sens), de „dezordinea” sa care poate face față ultragiului sistematizării. Așa se întâmplă adesea că aneza supraviețuiește casei mari și este de meditat dacă nu cumva restul, acest „și în rest nimic altceva” ce ne însoțește proiectul și felul de a vorbi, este de fapt fundamentul pe care orice ordine îl reclamă neștiut. Restul ține grid-ul ordinii și îl face pe acesta posibil; totodată, este posibil ca tocmai nepotrivirile orașului, resturile lui să fie esențiale persistenței și permanenței armonioase a acestuia. A sta și a vedea cu spatele poate fi o strategie, iar miezul acestei situări și toate instrumentele adecvate punerii ei în operă au fost tema stringentă a proiectului nostru – cum anume poți deschide un loc ca parc retrăgându-l totuși cu precauție în același timp, păstrându-i comunul abstras cu discreție, difuz.

*

Dincolo de încadrarea în primă instanță reală a restului la care proiectul propriu-zis face referire – țesutul dens de locuințe aflat preponderent către limita de Nord a perimetrului delimitat prin tema de concurs – propunem și ipoteza unei limitări fictive care să încadreze restul și să îl restituie orașului. Ipoteza parcelarului ca lotizare cu străzi și fundături, loturi înguste și lungi cu grădini atașate parcului și negociate discret cu muchia versantului, este exlusiv una discursivă cu rolul de a evidenția posibilitatea și potențialul proiectului, de a pune în emfază deschiderea rămasă în spatele orașului proiectat. Limita este, așa cum spuneam, esențială proiectului; primele bruiaje care dezvăluie caracterul difuz al acesteia se nasc din străzile și fundăturile deja existente (șaptesprezece la număr). Totuși, dincolo de aceste traversări, ipoteza fictivă pe care o numeam anterior stabilește circumstanțele unor alte străpungeri care să permită atașarea de noi astfel de acte de locuire, sau chiar să le orienteze pe acestea și să le atașeze într-o manieră mai firească parcului.

Limita parcului cu orașul este brăzdată așadar de „înțepături” fine și „cusături” discrete în vreme ce miezul ajunge să fie punctat și măsurat aleatoriu de borne-popas, locuri croite de-a lungul traseelor care traversază parcul. Bornele despre care vorbim sunt atât fragmente și resturi de instrumente infrastructurale restaurate și reutilizate (ecluzele), dar și obiecte noi propriu-zis, aglutinări și sedimentări adunate gravitațional în jurul unui colț de zid, al unei cișmele, al unei banchete, sau al unei pergole. În câteva situații, aceste piese grele așezate pe muchia parcului devin porți principale de acces către desciderea luminoasă dinăuntru, pajiștea cu flori și sala, casa mare.

În spiritul lucrurilor deja dezvăluite, proiectul urmărește ca tocmai în partea cea mai delicată și sensibilă a lui, anume vegetația, să dea dovada unui minim intervenționism recuperator care să restituie orașului parcul ca un rest eminamente esențial. Intervenția nu va fi deci una abuzivă de hiper-proiectare a unui loc ale cărui virtuți rezidă tocmai în caracterul spontan al ivirii acestuia în oraș. Propunem așadar toaletarea și curățarea minimală a vegetației existente și completarea/densificarea locală a acesteia în funcție de compatibilități ale plantelor unele cu celelalte, dar, mai ales, ale acestora cu solul și locul propriu-zis. Vegetația devine totodată prilejul unei lumini radiante care poate învălui parcul pe timp de noapte – soluțiile de iluminat prevăd în cea mai mare măsură evidențierea coroanei copacilor, a sălciilor de pe margine Becașului, cu surse discret inserate în piesele-bornă pe care proiectul le propune. Dincolo de halourile atașate pârâului, propunem totodată o lumină caldă și difuză pe conturul limitei difuze și, local, pe zonele de popas atașate bornelor și porților de acces.

Sistematizarea cu alei, trasee pietonale și piste de biciclete este, din nou, una discretă născută din măsura și natura intrinsecă a locului. Totemele, bornele și soclurile cu banchete și cișmele sunt în cea mai mare măsură relizate din pământ argilos compactat și tasat în straturi succesive și apoi impermeabilizat pentru a rezista condițiilor de climă. Aleile sunt, la rândul lor, poteci din pământ brut bătătorit și sistemaitzat/sprijinit minimal pe alocuri, sau zone difuze finisate cu piatră concasată 6-10mm, pierzându-se în straturile vegetale și punctate de speciile de copaci cu coronament umbrelar.