78 – RA0034 – S.C. REPUBLIC OF ARCHITECTS S.R.L.

AUTOR: S.C. REPUBLIC OF ARCHITECTS S.R.L

COAUTORI: arh. Alexandra Litu, arh. Radu Ponta, arh. Emil Burbea, arh. Oana Coarfa, arh. stagiar Andrei Radu, arh. stagiar Raluca Trifa, stud. arh. Doru Boeriu

Piaţa Universităţii este centrul geografic şi istoric al Bucureştiului. Această centralitate este acuzată de planificarea dezvoltării oraşului din a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX urmând principiul celor două axe perpendiculare. De aceea o analiză a rolului Pieţei Universităţii în viaţa oraşului contemporan arată cum aici se concentrează o mare parte a activităţilor oraşului, cu precădere cele din domeniile educaţiei, finanţelor, culturii şi cele destinate petrecerii timpului liber. În acelaşi timp fiind parte a vechiului centru al oraşului, Piaţa Universităţii se suprapune peste aproape toate straturile istoriei acestuia.

Ca atare amplasamentul nu este doar încărcat de istorie, ci probează contradicţiile dintre  diversele etape istorice care s-au succedat în evoluţia oraşului. Ultima dintre acestea este ilustrată de şantierul în derulare, unde preţul pentru suprafaţa liberă, deschisă pentru uzul public pietonal promisă în final este construcţia parcajului subteran, presupus a asigura mai buna funcţionare a zonei în viitor.

În consecinţă în discuţie sunt trei etape istorice în contradicţie: transformările oraşului începute la sfârşitul secolului al XIX-lea au şters etapa anterioară, după cum lucrările actuale au început prin afirmarea nevoilor contemporare în indiferenţă faţă de ansamblul pieţii. Afirmarea exclusivă a oricăruia dintre cele straturi nu se poate face decât în detrimentul celorlalte două, şi totuşi cele trei vor trebui să-şi găsească loc împreună în viaţa şi spaţiul Pieţei Universităţii.

1. O piaţă urbană caracteristică pentru urbanismul sfârşitului secolului al XIX-lea. Această concepţie a fost continuată de-a lungul primei jumătăţi a secolului XX prin adăugarea unui număr important de elemente de sprijin pentru desăvârşirea compoziţiei originale.

2. Oraşul contemporan solicită spaţiul ansamblului în două direcţii care combină transformările societăţii în sensul creşterii mobilităţii şi a consumului:
3. în primul caz, construcţia parcajului subteran şi staţia de metrou (planificată) afectează geometria pieţei prin modificarea poziţiei statuilor şi prin introducerea unor elemente străine de compoziţia originală (exhaustări, rampe de acces, lifturi etc.). Aceleaşi proiecte pun în pericol de asemenea şi concepţia de ansamblu a pieţei pentru că lasă puţin spaţiu neconstruit în subsol (la limită, deloc) şi, prin aceasta, fac dificilă păstrarea şi refacerea plantaţiei de aliniament care constituie unul dintre elementele principale ale compoziţiei urbane ale secolului al XIX-lea.
4. în al doilea caz, centrul vechi situat la sudul amplasamentului, Lipscănia, a suferit în ultimii ani o lentă transformare către un mall în aer liber, fapt care şi-a pus amprenta asupra nevoilor de transport. Această evoluţie este insensibilă la statura pieţei, împingând-o către funcţia unui nod de transport în comun şi îndepărtând-o de rolul său de reprezentare.

3. Lucrările la parcarea subterană au atras atenţia asupra unui al treilea strat al istoriei amplasamentului, cercetările arheologice scoţând la lumină vestigiile uneia dintre primele instituţii de învăţământ din ţară. Chiar dacă aceste descoperiri întăresc vocaţia de durată a amplasamentului în sensul educaţiei ilustrată şi de toponimia locului, arheologia scoate la iveală un peisaj urban complet diferit, unul pe care dezvoltarea oraşului din secolele XIX şi XX s-a străduit să-l uite şi chiar să-l şteargă.

Abordarea proiectului înţelege această istorie aidoma unei succesiuni de evenimente lansate de decizia iniţială de “a zgândări” suprafaţa pieţii. În această înţelegere, demararea lucrărilor la structura de parcare este gestul care a împins oraşul vechi la suprafaţă. Ca atare, golurile din această suprafaţă (continuă şi goală) sunt locurile unde istoria fostelor stadii ale oraşului irumpe în oraşul contemporan, iar presiunea care le împinge este chiar cea exercitată de densificarea acestuia prin extinderea în subsol.

Proiectul preia caracteristicile pieţei sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea (A), făcând loc pentru utilizări contemporane (B) şi timpul necesar aprecierii patrimoniului (C). Refuzului de a negocia cu trecutul care a caracterizat atât instalarea pieţii iniţiale pe ruinele oraşului medieval, cât şi demararea lucrărilor la parcare, i se opune o abordare nouă: noua suprafaţă a pieţii devine o pânză care aşteaptă scrierea unei istorii a oraşului mai cuprinzătoare.

A.         Analiza compoziţiei pieţei – un sistem complex de axe principale şi secundare

Piaţa Universităţii s-a definit încă de la început prin intersecţia a două axe perpendiculare: prima axă este definită de axa de simetrie a faţadei Universităţii şi de poziţia statuii lui Mihai Viteazul; cea de-a doua axă este cea a bulevardului Academiei, apoi Elisabeta.

Amplasarea celorlalte două statui (şi mai târziu a unei a treia) a dus la crearea mai multor puncte de concentrare a compoziţiei, accentuând lungimea pieţii şi axa longitudinală a bulevardului. Aceasta a condus atenţia către axele compoziţionale secundare definite de faţadele aripilor laterale ale clădirii Universităţii.

Dacă axa principală a compoziţiei a fost marcată încă de la prima sistematizare a pieţii prin plantarea simetrică a arborilor din exedră, direcţia longitudinală este susţinută de conceptul peisager al plantaţiei de aliniament de-a lungul ambelor laterale ale bulevardului. Începând cu anul 1933, când plantaţia de aliniament este înlăturată, alături de eliberarea terenului ocupat de fosta Grădină Botanică, partea estică a pieţii se întinde până la intersecţia axelor NS şi EV, fără a se afirma ca un spaţiu distinct faţă de aceasta. Către vest limita pieţei este marcată ferm de implantarea unei clădiri fin-de-siecle a cărei faţadă oferă un capăt de perspectivă privilegiat pentru trotuarul sudic al pieţei.

B.         Stadiul actual

Şantierul parcării subterane a şters de pe întreaga suprafaţă a pieţei urmele elementelor care o conturau, cu excepţia celor patru statui (care aşteaptă să fie reamplasate pe poziţii puţin diferite de cele iniţiale, datorită posibilităţilor de încărcare a structurii subterane). În consecinţă suprafaţa pieţei devine o tablă pentru recompunerea propriei istorii şi pe cea a oraşului, prin reinstaurarea compoziţiei neoclasice şi adăugându-i valorile utilizării contemporane – o suprafaţă goală care-şi aşteaptă ocuparea, folosirea şi, prin acestea, recâştigarea urmelor unui trecut.

B’.        Abordarea compoziţională a proiectului

Principalul element al compoziţiei, statuia lui Mihai Viteazul, este individualizat printr-un tratament special al suprafeţei în care este amplasată. Această abordare aminteşte şi trimite la plasarea în istorie a statuii fie într-o incintă separată înconjurată de un gard, flancat de felinare, sau marcat printr-o plantaţie de plopi.

O plantaţie de aliniament joasă defineşte trotuarul sudic al bulevardului. Ritmul acestora este sensibil la axa principală de simetrie a compoziţiei şi permite perspectiva de la distanţă asupra statuii lui spiru Haret.

Acest aliniament se dublează în adâncimea pieţei, prin aceasta definind mai bine atât spaţiul central al acesteia mobilat de prezenţa celor trei statui, cât şi locul celei de-a patra. În acelaşi timp şirul dublu al arborilor creează a promenadă longitudinală de-a lungul parcursului căreia cele patru statui constituie puncte de focalizare.

Rampele de acces în parcare, staţiile de transport public şi scările proiectate către staţia de metrou îşi ocupă locul aferent în această compoziţie: staţiile se ghidează după axa principală de simetrie a ansamblului de-o parte şi de alta a străzii, în timp ce scările metroului sunt propuse ca început şi sfârşit al promenadei de-a lungul trotuarului sudic.

C.         Vestigii aduse la suprafaţă şi folosirea lor

Cele mai importante vestigii care au ieşit la suprafaţă în urma cercetărilor arheologice sunt cele care oferă informaţii despre Academia domnească de la Sf.Sava. Aceste urme ale trecutului sunt marcate cu atenţie pentru privilegierea ansamblului incintei şi prin indicarea sistemelor particulare de boltire.

Toate etapele distincte de evoluţie a zonei sunt imprimate în suprafaţa pieţei şi folosite ca o expoziţie în aer liber, în continuitate cu programele Muzeului de istorie a oraşului găzduit de Palatul Suţu.